Asociaţia "Dumitru Mărtinaş" - reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova - România (românii denumiţi  de literatura maghiară "ceangăi"; în maghiară "csango" "csangos"; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos) - Asociation "Dumitru Mărtinaş" - representing Roman-Catholics of Moldavia (so called "csango" or "csangos"). English
 version




Grup de ceangai
Ceangai
Grup de ceangai

Cine sunt ceangăii ?

Ceangăii sunt români incomplet maghiarizaţi,
plecaţi din satele lor din Ardeal şi stabiliţi în Moldova.






Romano-catolicii din Moldova, astăzi
         


        În faţa numeroaselor tendinţe de a denatura adevărul, ce definesc în mod eronat comunitatea romano – catolicilor din Moldova drept o minoritate etnică, prezentându-o sub denumiri ca: „ceangăi”, „maghiari – ceangăi” sau „ceangăi – maghiari”, Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” îşi oferă întreaga disponibilitate pentru un dialog care să reflecte adevărata realitate. Prin vocea autorizată a asociaţiei noastre, cei 265.000 de romano – catolici români din Moldova, vă stau la dispoziţie cu argumente clare care demonstrează că denumirea de „ceangăi” reprezintă un abuz întreţinut sistematic prin falsuri şi denaturări, în dorinţa de a susţine, împotriva tuturor realităţilor, că în România ar fi încălcate drepturile acestor comunităţi.
          În acest context, se impune reafirmarea adevărului că majoritatea membrilor comunităţilor noastre nu s-au considerat şi nu se consideră „ceangăi”, ci români catolici. În acest sens, ei nu pot fi consideraţi o minoritate etnică, aşa cum este cazul maghiarilor, germanilor, evreilor, slovacilor, grecilor, italienilor, bulgarilor, turcilor, etc. din România. De aceea, Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” vă adresează respectuoasa invitaţie de a lua act de adevărata stare de lucruri din cadrul comunităţilor noastre şi vă roagă să vedeţi în ea reprezentantul real şi legal constituit al românilor romano – catolici din Moldova, care s-au săturat să fie consideraţi o minoritate etnică supusă unei aşa-zise asimilări, ruptă de realităţi şi mai ales lipsită de drepturi şi libertăţi.        
Ceangai din Saboani

Locuitori din Săbăoani - Neamţ (2002)

            În problema romano-catolicilor din Moldova există o linie de abordare, care aparţine părţii maghiare şi care porneşte de la scrierile unui misionar catolic secui de la 1781, Zöld Péter. Sosit în Moldova, el a produs o inovaţie lingvistică, „ceangăi-maghiari”, raportând-o la comunitatea romano-catolicilor şi creând astfel un fals etnonim. Din acel moment, cercetătorii unguri s-au lansat în căutarea originilor acestei etnii imaginare, ajungându-se să se vorbească succesiv de „ceangăii” de origine cumană, cabară, pecenegă, hunică sau maghiară. Teoriile respective ocolesc cu grijă posibilitatea apartenenţei la poporul român a catolicilor moldoveni, elementele tradiţionale, care îi înscriu în mod evident în această arie culturală, fiind considerate ca rezultate ale asimilării exercitate de majoritatea românească.
Procedând în această manieră, partea ungară ajunge invariabil la concluziile vizate de la bun început: în Moldova ar exista o minoritate etnică de origine maghiară, misterioasă, exotică şi fascinantă, „ceangăii”, care este însă ameninţată cu dispariţia, vinovate de această situaţie fiind Biserica Catolică şi statul român.
           Din păcate, organismele europene au căzut în capcana cu migală construită de aparatul propagandistic maghiar şi, fără a întreprinde mai întâi o cercetare  ştiinţifică a problemei, s-au grăbit să adopte documente pentru „salvarea”  presupusei minorităţi. S-a ajuns astfel la Recomandarea 1521, care vorbeşte despre „ceangăi” şi despre „limba ceangăiască”, considerate de origine maghiară certă, pentru ca  abia la sfârşitul  documentului, să se facă propunerea de „a se cerceta şi inventaria caracteristicile lingvistice şi etnografice” ale acestora.
           Asemenea paradoxuri ar fi putut fi evitate, dacă  ar fi existat disponibilitatea de a asculta şi alte argumente decât cele ale părţii maghiare. S-ar fi observat că moldovenii catolici sunt şi se consideră români dintotdeauna. De asemenea, s-ar fi putut constata că de la 1781 şi până în prezent partea ungară trage în continuu  aceleaşi semnale de alarmă în legătură cu „pericolul iminent al asimilării maghiarilor din Moldova”, numind provincia  drept „marele cimitir al naţiunii maghiare”. Dacă ar fi aşa, se pune întrebarea: cum a supravieţuit presupusa minoritate şi a crescut numericeşte? Cum de-a avut un statut egal cu majoritatea timp de peste 300 de ani? Ar fi fost  posibile acestea în contextul mult reclamatei politici de asimilare a statului român, pentru care însă nu s-au produs niciodată dovezi serioase? 
          Dorinţa Ungariei de a-şi extinde influenţa la est de Carpaţi  a îmbrăcat de-a lungul timpului diferite forme de manifestare. Foarte importantă a fost asumarea rolului de stat cu misiune apostolică. Pe această linie, Biserica Catolică din Ungaria a depus eforturi pentru a-şi impune supremaţia în Moldova. Argumentul utilizat de misionarii maghiari faţă de „concurenţii” lor italieni şi polonezi, dar şi în raport cu Vaticanul, l-a constituit aserţiunea că enoriaşii catolici din Moldova sunt unguri şi au nevoie de o ierarhie clericală maghiară.
          După anul 1781, în paralel cu căutarea furibundă a originilor presupusei minorităţi a „ceangăilor”, atunci când contextul istoric a permis, s-a recurs şi la  maghiarizarea directă a acestei populaţii, ignorându-se atât dorinţa membrilor comunităţii de a fi consideraţi ca români cât şi adevărurile ştiinţifice.
          Un exemplu elocvent  ni-l oferă perioada de după al doilea război mondial, când  romano-catolicii din Moldova au fost supuşi unor presiuni imense de către regimul comunist pentru a-şi însuşi identitatea maghiară.
         Procesul de „edificare a societăţii socialiste” a vizat şi o spălare a conştiinţei românilor pentru a asigura un  mai bun control al societăţii. Cercurile conducătoare, sub directa oblăduire a Moscovei, au procedat la o politică de exacerbare a naţionalismului minorităţilor etnice.
           În cadrul acestei politici, un loc aparte a fost rezervat învăţământului în limba maternă, domeniu în care au existat şi excese, care nu aveau nimic în comun cu situaţia din teren. Ne referim la organizarea învăţământului în limba maghiară. În Transilvania, el răspundea unor realităţi etnice de netăgăduit, în schimb, impunerea lui forţată în localităţile catolice din Moldova a fost un gest politic de subminare a respectivelor comunităţi, cu atât mai surprinzător, cu cât recensămintele au indicat  clar că populaţia s-a declarat „de origine, naţionalitate şi cetăţenie română”. Atitudinea oamenilor a fost imediat confirmată prin refuzul de a se înscrie la  şcolile  maghiare, solicitând în mod insistent şcoli în limba română. Asemenea cazuri s-au înregistrat în Luizi Călugăra, Cleja, Pustiana sau Nicolae Bălcescu, pentru a ne referi doar la câteva localităţi importante, care şi astăzi se confruntă cu probleme similare.
       De altfel, din cuprinsul acestui sit veţi putea recunoaşte şi alte similitudini între tentativa de maghiarizare din anii `50 şi închipuita „campanie de salvare a ceangăilor”, cu care suntem contemporani.
        Dacă ideea învăţământului în limba maghiară era de sorginte sovietică, aplicarea ei în practică şi-a găsit cei mai aprigi soldaţi în comuniştii unguri veniţi din Transilvania. Aceşti emisari ai maghiarizării, confruntaţi cu refuzul populaţiei, au exercitat presiuni şi au luat măsuri de „prelucrare” a romano-catolicilor în problema naţională, care, conform metodelor din anii `50, probabil cea mai neagră şi mai sângeroasă perioadă a comunismului din România, însemnau, de fapt, constrângerea şi îndoctrinarea pentru a accepta politica de maghiarizare. Prin aceste măsuri, s-a mai urmărit şi producerea unei rupturi între enoriaşi şi preoţi, reprezentanţii Bisericii Catolice din Moldova fiind cei mai buni apărători ai identităţii  catolicilor români şi redutabili opozanţi ai regimului comunist.
        Constatându-se că  înfiinţarea de şcoli maghiare noi, adoptată iniţial, nu dă rezultatele scontate, s-a recurs  la măsura abuzivă a transformării şcolilor româneşti în şcoli cu predare în limba maghiară, permiţând dezvoltarea lor artificială .
         Urmând aceeaşi politică, autorităţile timpului au recurs şi la alfabetizarea adulţilor neştiutori de carte tot în ungureşte, lovindu-se şi pe această linie de refuzul populaţiei.
      Măsurile amintite se încadrau perfect proaspetei găselniţe propagandistice a partidului comunist – rezolvarea problemei naţionalităţilor. Politica respectivă, însă, nu a avut nimic de-a face cu asigurarea unei protecţii reale a acestora, revenindu-i de fapt rolul de a impune controlul partidului prin  manipulări etnice şi soldându-se, în cele din urmă, cu emigrarea masivă a adevăraţilor minoritari etnici.
       Acesta este momentul despre  care diferite persoane afirmă că ar trebui luat ca exemplu astăzi. Respectivii raportori practică o cruntă dezinformare, vorbind despre anii `50, ca despre o perioadă în care ar fi existat „oportunitatea” studierii limbii maghiare în unele şcoli  din Moldova, „facilitate” îngrădită, chipurile, ulterior de regimul naţionalist comunist.
        Cei care abordează astfel subiectul uită, nu ştiu sau ignoră cu bună ştiinţă faptul că aşa-zisa oportunitate de a studia la şcolile maghiare a fost o impunere sovietică ruptă de realitatea din teren şi însoţită de tot evantaiul de constrângeri în care regimurile totalitare au excelat. De asemenea, se eludează faptul că romano-catolicii moldoveni şi-au afirmat atunci cu tărie identitatea românească, refuzând în mod constant să frecventeze şcolile maghiare. Mai mult, limba maghiară nefiind limba maternă a catolicilor din Moldova, rezultatele la învăţătură ale elevilor se situau între mediocru şi catastrofal. De asemenea, regimul comunist a fost nevoit să aducă din Transilvania profesori unguri, care să ştie a preda în maghiară, dar care nu vorbeau aproape deloc româneşte şi nu se înţelegeau cu elevii.
          Un alt adevăr uitat este şi acela că nu regimul comunist a desfiinţat şcolile maghiare, căci tocmai comuniştii le impuseseră. Ele au dispărut în mod natural, fiecare în parte având o existenţă de doar câţiva ani, confirmând eşecul lamentabil al unui experiment nefiresc.
          Europa se pregăteşte să se reîntregească într-o familie cu alte mentalităţi şi cu un nou stil de viaţă. Din păcate şi în acest context unii găsesc de cuviinţă să reînvie fantome ale trecutului, revenind la aceleaşi idei obstinante, pe care doar le cosmetizează şi le îmbracă în formele de exprimare ale timpului nostru.
        După anul 1989, invocându-se legislaţia referitoare la protecţia minorităţilor, s-a declanşat o nouă campanie de revendicare a comunităţii catolice din Moldova ca fiind „componenta cea mai estică şi de sorginte arhaică a naţiunii maghiare”. După misionarii unguri din veacurile XVI-XVIII, după cercetătorii maghiari ai secolului XIX şi pe urmele emisarilor comunişti, care au încercat maghiarizarea catolicilor moldoveni la mijlocul secolului trecut, a venit acum rândul unei noi generaţii de „apostoli ai maghiarimii” să-şi încerce forţele şi metodele pe spatele comunităţii noastre.
       Vom puncta doar câteva dintre agresiunile la adresa identităţii româneşti a romano-catolicilor din Moldova, pentru a vă face o imagine despre presiunea psihologică la care este supusă această comunitate din partea unui grup restrâns de persoane, care nu şi-au revendicat niciodată originile maghiare până nu au fost stimulate financiar, material sau prin trimitere la studii în Ungaria. Aceştia se deosebesc de ungurii din Transilvania, care în toate regimurile şi-au afirmat identitatea naţională.
           Au luat naştere astfel câteva asociaţii pro-maghiare, egale ca număr cu suma membrilor lor, care, în pofida faptului că nu au obţinut nicicând delegarea comunităţii catolice din Moldova, au început să vorbească în numele ei în faţa instituţiilor româneşti, a forurilor europene şi a Bisericii Catolice.

           Dar care sunt principalele idei pe care le promovează militanţii aşa-zisei campanii de salvare a ceangăilor din Moldova?

        Prima, paradoxală, este aceea că abordarea în manieră europeană a problemei identităţii catolicilor moldoveni ar presupune ignorarea discuţiei asupra originilor lor, dacă ea duce la concluzia că membrii comunităţii sunt români. Însă aceeaşi problemă a originilor etnice nu mai este ostracizată, atunci când vor unii să-i declare pe toţi ca aparţinând naţiunii maghiare, transformându-i în minoritate etnică, pentru care se cere respectarea unor drepturi, pe care, de fapt, nimeni nu le încalcă.

       De aici se ajunge la acuzaţiile aduse statului român şi  Bisericii Catolice, care ar desfăşura o continuă politică de asimilare a ceangăilor, refuzându-le accesul la asistenţa religioasă şi educaţională în limba maghiară, solicitat cu insistenţă, dar fără suport în realitate, de asociaţiile pro-maghiare.
          Acestea, propăvăduind teza originii maghiare a catolicilor din Moldova, prin diverse plângeri şi memorii, agită sloganul respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor, recurgând la tot felul de artificii logice, în speranţa, nu a îmbunătăţirii traiului catolicilor moldoveni sau a prezervării identităţii lor culturale, aşa cum în mod ipocrit declară, ci pentru a acredita ideea că România nu este o ţară cu vocaţie europeană, ci un stat incapabil să recunoască şi să respecte drepturile cetăţenilor săi aparţinând minorităţilor de diverse facturi. Ne pomenim, astfel, că asociaţii ce fiinţează prin cei 2-3 membri ai lor şi care abordează o gamă extrem de vastă de probleme, de la analize de politică externă până la emiterea de supoziţii în domenii ce le sunt străine (cum ar fi istoria, etnografia, lingvistica ş.a.), organizează conferinţe de presă, emit comunicate şi dau sfaturi statului român, Bisericii Catolice şi, ceea ce este de-a dreptul ciudat, populaţiei româneşti de rit romano-catolic din Moldova, despre cum ar trebui să accepte în mod aprioric originea maghiară a membrilor acestei comunităţi. Respectivii ne cer, cu alte cuvinte, să ignorăm că autoidentificatul şi autodeclaratul „ceangău - maghiar” provine dintr-o familie de români, ai cărei părinţi, bunici şi străbunici s-au considerat şi s-au declarat ca români. În virtutea acestei gândiri, ar trebui să acceptăm axioma originii maghiare a aşa – zişilor ceangăi şi să procedăm la acordarea de drepturi pentru o minoritate care de fapt nu există, cu variantele, care sună, nu-i aşa, mult mai occidental, „măsuri afirmative”, „discriminare pozitivă” etc.
          Se vorbeşte foarte mult în cercurile pro-maghiare despre politica asimilaţionistă a statului român şi a Bisericii Romano – Catolice, despre presiunile la care ar fi supusă populaţia dornică să-şi afirme apartenenţa la naţiunea maghiară, dar nu se vorbeşte niciodată despre metodele folosite în atragerea celor câteva sute de noi aderenţi la „cauza maghiarimii din Moldova”. Asociaţiile respective uită întotdeauna să menţioneze că îi copleşesc cu ajutoare materiale şi cu stimulente financiare pe cei vizaţi spre a fi „readuşi în sânul naţiunii maghiare” şi nu spun nici un cuvânt despre falsurile repetate comise în alcătuirea listelor de semnături ce însoţesc cererile pentru introducerea limbii maghiare în şcoli şi biserici. În aceste condiţii, ne întrebăm: ce fel de exercitare a libertăţii de conştiinţă este acesta şi ce temei se poate pune pe un astfel de tip de autoidentificare?
          Este interesantă, în acest context, abordarea pe care o au asociaţiile respective faţă de rezultatele recensământului din 1992, când 95% dintre catolicii moldoveni s-au declarat români. Cercurile maghiare au desfăşurat  o intensă campanie de contestare a rezultatelor recensământului, afirmând că  au fost viciate de recenzorii care au refuzat să-i înregistreze pe unii catolici ca „ceangăi” sau „maghiari”. Precizăm că aceste interpretări se bazează pe mărturii târzii, ulterioare anului 1992, şi că ele vin din partea unui grup restrâns de persoane, respectivii uitând că în momentul recenzării nu au protestat în nici un fel, deşi ar fi avut măcar posibilitatea de a nu semna un chestionar, pe care îl considerau incorect completat.
        Presa a relatat că, pentru recensământul din anul 2002, asociaţiile pro-maghiare şi-au luat măsuri de prevedere, regizând şi unele episoade conflictuale, de natură a permite contestarea ulterioară a unor noi rezultate defavorabile.
          Cu toate acestea, după 12 ani de presiuni propagandistice ale grupurilor pro-maghiare, romano – catolicii moldoveni au înţeles să-şi mai exercite încă o dată dreptul fundamental la autoidentificare, declarându-se, pentru a câta oară, în proporţie de 95,7% români. Acest procent, ca de altfel şi alte date utilizate aici, se referă la populaţia din judeţul Bacău, pe care îl considerăm reprezentativ pentru situaţia din toată Moldova.
          Astfel, în anul 2002, în judeţul Bacău, dintr-un total de 706.623 locuitori, 119.618 s-au declarat romano-catolici. Amintindu-vă că nu toţi maghiarii sunt de confesiune romano-catolică, menţionăm că în acelaşi judeţ s-au înregistrat la ultimul recensământ 4317 etnici maghiari, dar dintre aceştia 2720 nu pot face obiectul discuţiei apartenenţei la presupusa minoritate a ceangăilor de origine maghiară, deoarece fac parte în mod indubitabil din minoritatea maghiară din România, fiind localizaţi în comuna Ghimeş-Făget, iar din punct de vedere eclesiastic ei aparţin de Arhiepiscopia de Alba Iulia. Rezultă de aici că rămân 1597 maghiari la care se mai adaugă 796 de persoane care s-au declarat „ceangăi”. Ajungem la un total de 2393 persoane, care ar putea constitui grupul-tintă al asociaţiilor pro-maghiare, dar nici această cifră nu este relevantă, deoarece trebuie scăzuţi cei de alte religii decât cea romano-catolică (definitorie pentru aşa-numiţii ceangăi). De asemenea, numărul în discuţie mai suferă ajustări în jos prin scăderea persoanelor de etnie maghiară venite în cursul secolului al XX - lea în Moldova, în majoritate intelectualitate stabilită în mediul urban, care iarăşi nu face obiectul „problemei ceangăilor” şi, deci nu poate servi argumentaţiei pro-maghiarilor, aşa cum nu pot folosi nici aceia care s-au declarat „ceangăi”, dar consideră ca limbă maternă limba română, pe care doresc să o înveţe în şcoală şi să o folosească în Biserică. Statisticile din 1992 ne indică amploarea ultimei situaţii menţionate: dintr-un total de 2062 de „ceangăi” declaraţi la nivel naţional, 1489 au declarat ca limbă maternă limba română şi numai 403, limba maghiară.
         Din datele prezentate mai sus rezultă că din 119.618 de romano-catolici din judeţul Bacău, 114.505 (95,72%) s-au autoidentificat ca fiind români, iar cei 2393 dintre cei care s-au declarat „maghiari” şi „ceangăi”, care pot prezenta interes pentru „problema ceangăiască”, reprezintă numai 2,00% din comunitate şi doar 0,33% din totalul populaţiei judeţului.
         Menţionăm că la nivelul satelor şi comunelor respectivii „maghiari” şi „ceangăi” nu formează comunităţi compacte, ci sunt dispersaţi, reprezentând cam aceleaşi procentaje ca şi în tabloul statistic general. De exemplu, în cele două principale centre de acţiune ale asociaţiilor pro-maghiare, unde presiunea propagandistică şi tentativele de cointeresare materială şi financiară se situează la cote paroxistice de peste un deceniu, se înregistrează următoarea situaţie: la Cleja, dintr-un total de 6903 locuitori s-au declarat ca fiind maghiari 108 persoane, adică 1,56%; iar în comuna Pârjol, din care face parte satul Pustiana cu populaţie catolică, din totalul de 6773 de locuitori s-au declarat maghiari 360 de persoane, reprezentând 5,31%, acestea fiind, de altfel, procentajele cele mai ridicate şi mai favorabile organizaţiilor pro-maghiare, şi care nu justifică aprobarea înfiinţării cursurilor şi slujbelor în limba maghiară în aceste localităţi.
         Dacă analizăm datele furnizate de recensămâtul din 1992 şi le comparăm cu cele din anul 2002, referitor la persoanele care s-au declarat maghiari şi „ceangăi”, putem observa următoarea situaţie: în 1992 erau 4373 maghiari şi 1137 ceangăi, adică un total de 5510 persoane, iar în 2002 sunt 4317 maghiari şi 796 ceangăi, însumând 5113 persoane. Se observă că, în contextul scăderii demografice resimţită la nivel naţional, se înregistrează o uşoară diminuare a numărului de maghiari (cu 56 de persoane), şi, în acelaşi timp, se observă o scădere semnificativă a numărului de „ceangăi” (cu 341 de persoane), în pofida intensei propagande pro-maghiare. Aceste cifre trebuie interpretate şi prin prisma presiunilor exercitate de asociaţiile filo – maghiare, care au solicitat populaţiei ca la recensământ să se declare direct „maghiari” şi nu doar „ceangăi”. În sprijinul acestei idei vine şi un exemplu relevat de mass-media din Bacău chiar în timpul desfăşurării recensământului din 2002. Astfel, un bătrân din Pustiana care, iniţial, s-a declarat „ceangău”, influenţat fiind de fiul şi nora lui, şi-a modificat opţiunea, solicitând să fie înregistrat ca maghiar. Localnicii au afirmat că fiul bătrânului nemulţumit este angajat al filialei UDMR din Miercurea Ciuc, iar soţia acestuia este sora preşedintelui Asociaţiei Ceangăilor-Maghiari din Moldova, principalul promotor al tezelor privind originea maghiară a „ceangăilor”.
          Desigur, datele recensământului din anul 2002 vor mai fi supuse de acum încolo şi altor tipuri de lectură şi analiză. Demersul nostru nu şi-a propus extragerea tuturor concluziilor posibile, pe care suntem siguri că ni le vor pune în curând la dispoziţie cercetătorii îndreptăţiţi să o facă. Noi ne-am propus  doar o trecere în revistă a câtorva date ale recensământului, în dorinţa de a reliefa că libertatea conştiinţei şi dreptul la autoidentificare sunt neîngrădite în România. În aceste condiţii populaţia romano-catolică din Moldova îşi exprimă cu fermitate şi în proporţie zdrobitoare identitatea românească, lăsând, practic, o marjă foarte mică de manevră acelora care, dorind să extindă în mod artificial graniţele naţiunii maghiare, ignoră adevărurile ştiinţifice şi dorinţa comunităţii romano - catolice, agitând fără temei real „chestiunea ceangăilor - maghiari”, de a căror aşa-zisă lipsă de drepturi se lamentează în modul cel mai ipocrit cu putinţă.
           Argumentul pueril, conform căruia aceşti catolici ar dori să se declare maghiari, dar nu pot de frica presiunilor statului român, este infirmat de faptul că sondajele respective au asigurat confidenţialitatea datelor furnizate de populaţie şi au permis oamenilor să declare orice identitate doreau (datele obţinute la recensământul din luna martie 2002 au fost confirmate, de exemplu, şi de un sondaj de opinie independent, organizat în lunile martie – aprilie 2002 de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională – CURS şi de Universitatea Bucureşti, intitulat „Satele cu ceangăi din Moldova”). Mai mult, romano-catolicii din Moldova nu s-au sfiit niciodată să-şi exprime în mod public opţiunile pe această temă, respectiv identitatea românească, chiar şi atunci când condiţiile istorice erau defavorabile unui asemenea gest.
          Considerăm cel puţin ciudat faptul că  liderii asociaţiilor pro-maghiare nu reuşesc niciodată, chiar şi atunci când apelează la falsuri, să adune un număr semnificativ şi constant de susţinători, cifrele variind în mod inexplicabil între câteva zeci şi vreo două sute de persoane, în condiţiile în care numai populaţia unei comune se cifrează la câteva mii. Şi aceasta la o comunitate despre care se afirmă că şi-ar dori cu ardoare introducerea limbii maghiare în biserică şi şcoală.
         Aceste revendicări ignoră dorinţa fermă şi constantă a romano-catolicilor din Moldova de a beneficia de asistenţă educaţională şi religioasă exclusiv în limba română, pe care toţi o vorbesc şi o înţeleg.
          Lipsite de sprijinul populaţiei, asociaţiile pro-maghiare sunt nevoite să recurgă la tot felul de artificii, pentru a depăşi acest handicap. Cea mai folosită metodă este asaltarea instituţiilor statului român şi a Bisericii Catolice cu o avalanşă de memorii vizând introducerea limbii maghiare. Pentru a ascunde faptul că acestea sunt întocmite de aceiaşi 20-30 de filo-maghiari din zonă, se apelează la întocmirea unor liste cu semnături de susţinere. Procedeul ar fi normal, dacă, în realitate, nu ar fi vorba de nişte falsuri, care îi plasează pe autori în sfera infracţiunilor prevăzute de Codul Penal.
        De câte ori au fost verificate listele ataşate memoriilor, s-a constatat că ele nu erau corect întocmite. Liderii asociaţiilor pro-maghiare promit oamenilor tot felul de ajutoare şi facilităţi, solicitându-le în schimb semnături de confirmare. Ulterior aceste tabele sunt anexate cererilor privind introducerea limbii maghiare în şcoli şi biserici. Cazurile relatate de presă şi de populaţie sunt numeroase şi simpla lor înşiruire ar ocupa întregul spaţiu al materialului nostru. De aceea, ne vom opri doar asupra a trei exemple.
          În toamna anului 1997 Inspectoratul Şcolar Bacău a primit de la Andras Beress, pe atunci secretar de stat din partea UDMR, un memoriu semnat de 29 de locuitori din Cleja, prin care se solicita „asigurarea studierii în şcoală a limbii şi literaturii maghiare”. Deoarece inspectoratul nu primise nici o cerere de la săteni, a dispus o anchetă pe baza listei de semnături care însoţea memoriul amintit. S-a constatat că din cei 29 de semnatari numai 8 aveau copii de vârstă şcolară şi ar fi fost îndreptăţiţi să facă o asemenea solicitare. Mai mult, majoritatea celor trecuţi pe listă nici nu ştiau pentru ce semnaseră în realitate, deoarece Andrei Duma, liderul AMCM din Cleja şi iniţiatorul memoriului, îi dezinformase, pretinzând că semnează pentru nişte ajutoare din străinătate.
            Pentru anul şcolar 2002 – 2003, AMCM a pretins înfiinţarea de clase în limba maghiară, susţinînd că vorbeşte în numele a câte 150 de familii din Cleja şi Pustiana. S-a dovedit în cele din urmă că doar 11 copii în Cleja şi 12 în Pustiana frecventează cursurile în limba maghiară aprobate de Inspectoratul Şcolar Judeţean. În felul acesta ar putea fi induse în eroare şi alte instituţii ce ar acorda drepturile solicitate de AMCM.
         În aprilie 2001 liderii AMCM solicitau introducerea slujbelor în limba maghiară la Pustiana, susţinându-şi memoriul cu 253 de semnături, despre care afirmau că aparţin enoriaşilor din localitate. Comisia Episcopiei Romano – Catolice de Iaşi a constatat că  21 de persoane nu semnaseră nici o cerere; 6 au dat semnături pentru alte scopuri ( doctor în sat, construirea unei şcoli, locuri de muncă în Ungaria etc.); iar 7 au solicitat slujbe în limba maghiară, dar una dintre ele s-a răzgândit. În alte 64 de cazuri s-au înregistrat persoane inexistente sau plecate din sat, persoane cu handicap sever, oameni fără religie sau catolici nepracticanţi, minori veniţi în vacanţă, semnături care apar de două ori pe listă, persoane care au declarat că semnaseră pentru obţinerea unor bunuri materiale.
          Iniţiatorii unor asemenea demersuri intră în contradicţie flagrantă cu reglementările Vaticanului, respectate în întreaga lume catolică, prin aducerea unor preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, pentru a oficia slujbe în parohiile Episcopiei de Iaşi într-o limbă străină populaţiei. Pe de altă parte, presa de limbă maghiară, ce nu oboseşte să deplângă „holocaustul” la care ar fi supuşi „ceangăii”, apelează la dezinformări privind înalţii ierarhi catolici maghiarizându-le numele şi lansând josnice atacuri la adresa familiilor lor.
           La metodele de dezinformare exemplificate mai sus se adaugă şi substituirea tradiţiilor şi atribuirea lor unei alte etnii, procedeu cu vechi rădăcini istorice. În toamna anului 2002, la Bacău, cu ocazia unei conferinţe de presă organizată de AMCM, UDMR şi Ambasada Ungariei, cel mai înfocat vorbitor despre originea maghiară a aşa-zişilor ceangăi a fost nimeni altul decât Kallos Zoltan, unul dintre actorii principali ai ofensivei comuniste de maghiarizare a catolicilor moldoveni din anii `50. În acea perioadă, emisarii maghiarizării au sesizat că portul, dansurile şi cântecele moldovenilor catolici nu aveau nimic în comun cu aria culturală maghiară. În consecinţă, ei au dotat ansamblurile folclorice cu costume populare secuieşti din Transilvania şi au adus cântece din satele ungureşti transilvănene primite de la cercetătorii Institutului de folclor din Cluj. Nu după multă vreme, aceştia au venit în Moldova şi au cules cântecele importate din Transilvania, ca dovezi ale originii maghiare a „ceangăilor”. Printre „specialiştii” clujeni veniţi în Regiunea Bacău pentru acest demers pseudo – ştiinţific s-a numărat şi etnograful Kallos Zoltan, cel care pe 24.09.2002 nu mai contenea a ne vorbi despre îndelungata sa activitate ştiinţifică pe tărâmul cercetării „folclorului ceangăiesc”.

Dar cine sunt catolicii din Moldova şi de ce problema lor a generat atâtea controverse?
De ce încearcă unii să-i înglobeze naţiunii maghiare, numindu-i „ceangăi” ?
Este corect să vorbim despre drepturile unei comunităţi, ignorând sau blamând o prealabilă cercetare ştiinţifică  a originilor ei?
Putem ignora autoidentificarea românească  a peste 95% dintre  romano-catolicii din Moldova, acordând prioritate câtorva zeci de filo-maghiari?

Ce elemente luăm în calcul, când vorbim despre identitate?
Ne raportăm doar la simpla declaraţie a câtorva persoane?

              Să nu uităm că în justiţie niciodată nu este considerată ca probă suficientă declaraţia învinuitului, chiar dacă acesta recunoaşte comiterea faptei.

        Apreciem că problema identităţii nu poate fi discutată fără abordarea unor elemente definitorii ale acesteia, cum sunt cele ce decurg din apartenenţa etnică. Nu putem fi de acord cu cei care încearcă să acrediteze falsa idee că dezbaterea privind originile este doar o deturnare de la respectarea drepturilor comunităţii vizate.  Etnia, limba, istoria şi tradiţiile culturale, reprezentând principalele repere identitare ale catolicilor din Moldova, nu pot fi eludate, dacă se doreşte aflarea adevărului. Abia din acest punct se poate proceda la revendicarea şi acordarea unor drepturi speciale, de tipul celor dedicate minorităţilor.
          În egală măsură, considerăm ca fiind total lipsite de temeinicie afirmaţiile tendenţioase privind implicarea Bisericii în aşa-zisa politică asimilaţionistă care ar fi dusă împotriva „ceangăilor-maghiari”, a cărei consecinţă ar fi dezbinarea comunităţii credincioşilor catolici din Moldova. Dimpotrivă, Biserica Catolică promovează echilibrul şi armonia în rândurile enoriaşilor săi, aşa cum o face în întreaga lume. Afirmaţii de genul aceleia conform căreia Vaticanul, prin crearea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, nu a făcut decât să participe la procesul de românizare a „ceangăilor-maghiari”, dovedesc, pe lângă o absenţă acută a spiritului creştin, şi o înţelegere pe dos a exercitării drepturilor fundamentale ale omului, căci Biserica Catolică a ajuns la soluţia înfiinţării diecezei respective tocmai pentru a răspunde realităţilor etnice şi lingvistice din Moldova, pe care le cunoştea foarte bine, şi care până la apariţia noii structuri eclesiastice nu au putut fi respectate.
          Când afirmăm acest lucru, ne gândim că nici un organism internaţional nu doreşte să adopte decizii eronate, luând în considerare demersurile unui grup restrâns şi ignorând afirmaţiile a peste 95% dintre membrii unei comunităţi, care au de partea lor şi dovezi confirmate ştiinţific.
       Ne-am referit la tribulaţiile istoriografiei maghiare, atunci când doreşte să demonstreze originea neromânească a catolicilor moldoveni. Este adevărat că şi istoriografia română de la începutul secolului al XX-lea a cunoscut asemenea frământări, plătind tribut abordării tangenţiale a  problemei şi lansând mai degrabă întrebări, decât să ofere răspunsuri plauzibile. Ca şi cercetătorii maghiari, unii istorici români s-au lăsat înşelaţi de sterotipul „catolic este egal maghiar, ortodox egal român”.
           De asemenea, s-au adoptat termenii de „ungur” sau „ungurean”, cu care erau desemnaţi cei veniţi din Transilvania, numită în trecut şi Ţara Ungurească, ignorându-se faptul că apelativele atribuite atunci unor indivizi sau comunităţi nu aveau consistenţă etnică, ci desemnau provenienţa dintr-un spaţiu geo-politic. În egală măsură, a fost tratată cu superficialitate problema bilingvismului, considerându-se că folosirea graiului ceangău este un argument suficient pentru originea maghiară a catolicilor din Moldova, ignorându-se elementele de substrat, care demonstrează originea românească a vorbitorilor acestui grai. Acestea sunt motivele pentru care asociaţiile pro-maghiare, eludând regulile de bază ale cercetării istorice, interpretează eronat şi partizan interogaţiile unor istorici români, citându-le scoase din context, ca dovezi incontestabile ale originii neromâneşti a moldovenilor catolici.
          În schimb, intelectuali ca pr. Iosif Petru M.Pall şi Dumitru Mărtinaş, ridicaţi chiar din rândul catolicilor moldoveni, au început să demonstreze cu argumente ştiinţifice originea lor românească. Linia respectivă este continuată şi aprofundată astăzi de alţi cercetători, care prin demersurile lor ne aduc mai aproape de aflarea adevărului.
          Rezultatele muncii lor atestă că romano-catolicii din Moldova nu s-au  autodenumit niciodată „ceangăi”. Mai mult, ei resping acest termen, considerându-l ca peiorativ, şi se numesc drept catolici români. Situaţia a rămas valabilă până astăzi, încă de la începutul veacului al XVIII-lea, când Dimitrie Cantemir consemna că ei, catolicii din Moldova, „se numesc aşa atât după neam, cât şi după religie”.
           Ce dovadă mai elocventă a identităţii lor româneşti puteau produce timp de peste 300 de ani catolicii moldoveni, decât  respingerea constantă şi fermă a unui nume- acela de „ceangăi”- atribuit lor din afara comunităţii din dorinţa de a le conferi o origine etnică ce le era străină?
           Ce poate fi mai grăitor decât eşecul lamentabil al inovaţiei lingvistice a preotului secui Zold Peter în sânul acestei comunităţi, care nu scapă nici o ocazie de a-şi afirma identitatea românească? Poate doar convieţuirea cu românii ortodocşi, împreună cu care românii catolici împart deopotrivă  bunele şi relele unei istorii deloc îngăduitoare cu acest pământ. Căci împreună luptă în toate momentele afirmării naţionale, împreună plătesc impozite, suferă epidemiile şi foametea aduse de războaie, rigorile regimurilor totalitare, iar astăzi, iată, traversează rigorile unei tranziţii mult prea lungi. Din păcate, unii consideră că acestea nu sunt de ajuns şi mai adaugă o povară pe umerii comunităţii, încercând, pentru a câta oară, să-i schimbe identitatea.
          Circulaţia persoanelor între Transilvania şi Moldova este un fenomen recunoscut, în virtutea căruia legăturile între românii celor două provincii au fost constante şi puternice. Desigur, datorită statutului defavorizat al populaţiei româneşti din Transilvania de până la Unirea din 1918, fluxul a fost mai degrabă dinspre această provincie către Moldova, decât în sens contrar. Atunci când situaţia românilor transilvăneni devenea insuportabilă la ei acasă, se refugiau în Moldova.
          Aşa au ajuns aici şi românii catolici, aşezarea lor în zonă fiind accelerată şi mai numeroasă începând cu secolul al XVIII-lea. Pe timpul şederii în Transilvania, ei au fost supuşi, în grade diferite, proceselor de secuizare şi de maghiarizare, care, în esenţă,  presupuneau  învăţarea la un nivel popular a limbii maghiare şi, de cele mai multe ori, înlocuirea numelor româneşti cu traducerile lor în ungureşte.
           Astfel se explică portul tradiţional, arhitectura, folclorul, tradiţiile şi obiceiurile, care au corespondenţe şi înrudiri ce merg până la identificare cu spaţiul cultural al românilor din Transilvania. Tot aşa se justifică şi vorbirea  graiului românesc transilvănean, ştiut fiind faptul că moldovenii catolici nu folosesc graiul românesc din Moldova, ceea ce elimină teoriile care susţin românizarea lor prin contactul cu autohtonii din această provincie. Elementele de limbă păstrate din  Transilvania, ca şi caracteristica vorbirii siflante, proprie numai arealului lingvistic românesc încă din perioada de formare a limbii, demonstrează în mod clar că strămoşii romano-catolicilor din Moldova au vorbit româneşte pe când se aflau în Transilvania şi că aceasta a fost limba lor maternă dintotdeauna.               
            Graiul numit ceangău este moştenit din perioada şederii în Transilvania, fiind o limbă maghiară însuşită parţial, numai pe cale orală şi grevată de numeroase elemente specifice limbii române, menită a reprezenta o cale de comunicare cu vecinii secui sau unguri. Odată veniţi în Moldova, unii catolici, aflaţi într-un stadiu incipient de secuizare sau de maghiarizare, au abandonat în mod natural graiul ceangău, iar aceia mai puternic secuizaţi sau maghiarizaţi au păstrat acest grai, care nici astăzi nu are scriere. Este semnificativ faptul că însuşi preotul secui Zold Peter, părintele falsului etnonim „ceangăi-maghiari”, a consemnat despre catolicii moldoveni că vorbesc stricat ungureşte. Şi asta la anul 1781, când catolicii sosiţi din Transilvania nu avuseseră timp să suporte presupusele presiuni asimilatorii ale autohtonilor ortodocşi.
         De altfel, aşa cum se poate observa şi astăzi şi dansurile şi portul romano-catolicilor din Moldova se înscriu perfect în aria tradiţională românească.
        Considerăm că, alături de rezultatele cercetării ştiinţifice, problema  reprezentativităţii asociaţiilor ce se ocupă de catolicii moldoveni şi a grupului-ţintă la care ele se raportează are o importanţă aparte în dezbaterea chestiunii romano-catolicilor din Moldova.
          În ceea ce ne priveşte, Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” a avut curajul de a se supune votului populaţiei, organizând o adunare generală, ai cărei participanţi, respingând catalogarea ca minoritate etnică, şi-au afirmat calitatea de comunitate religioasă românească. Aderenţa asociaţiei în rândul oamenilor este probată şi de numărul mare de filiale înfiinţate şi aflate în curs de constituire, peste 20, toate realizate în numai doi ani de funcţionare propriu-zisă.

          Cu ce se prezintă, în schimb, asociaţiile pro-maghiare şi în numele cui vorbesc ele?

            Lansăm întrebarea aceasta, deoarece se pare că asociaţiile respective au mari probleme în ceea ce priveşte reprezentativitatea. Se poate observa că, după 12 ani de activitate intensă, nu au reuşit să atragă decât un număr mic de persoane, de ordinul sutelor, din câteva localităţi ale Moldovei, acestea fiind, deloc întâmplător, tocmai satele natale ale liderilor organizaţiilor amintite. Şi mai elocvent este faptul că niciodată numărul persoanelor angrenate în acţiuni vizând introducerea limbii maghiare în şcoli şi biserică nu este constant, de unde rezultă că, în pofida diferitelor forme de cointeresare materială la care este supusă populaţia, „convingerile” acesteia în legătură cu originea maghiară nu sunt nici pe departe atât de ferme pe cât şi-ar dori liderii asociaţiilor pro-maghiare. Pentru a eluda această realitate, recent, respectivii lideri au afirmat că deţin 35 de filiale în localităţile din Moldova. Chiar şi pentru un necunoscător al problemei, cifra este, în mod evident, fantezistă, deoarece nu există în Moldova 35 de comunităţi în care graiul ceangăiesc să fie utilizat. Să înţelegem din afirmaţia liderilor AMCM că ei militează pentru introducerea limbii maghiare şi în localităţile cu populaţie catolică românească în proporţie de 100%?
          Şi în ceea ce priveşte dimensiunile grupului, în numele căruia pretind că vorbesc asociaţiile pro-maghiare, s-au putut constata mari fluctuaţii numerice. Căci autoproclamaţii salvatori ai identităţii ceangăilor-maghiari i-au revendicat iniţial pe toţi cei 265.000 de membri ai comunităţii romano-catolicilor din Moldova.
           Ulterior, s-au repliat spre o estimare de 60-70.000 de „ceangăi” din Moldova, referindu-se la catolicii bilingvi, care folosesc şi graiul românesc ardelenesc şi  graiul ceangău. Din nefericire, aceste cifre au fost preluate şi de către raportorii Consiliului Europei, care nu au observat că în localităţile cu populaţie bilingvă statisticile consemnează, ca şi în satele catolice care folosesc numai limba română,  procentaje de peste 95% cetăţeni care se declară români.
         În fine, dacă nici una dintre estimări nu a putut fi asumată, asociaţiile pro-maghiare s-au refugiat la cei aproximativ 2.000 de „ceangăi” declaraţi la recensământ, deşi aproape 1500 dintre ei au indicat ca limbă maternă tot limba română.

     CONCLUZIE

          Din 265.000 de catolici din Moldova, peste 95% se consideră şi se declară români. Ei resping catalogarea ca minoritate etnică şi atribuirea numelui impropriu de „ceangăi”, afirmând că sunt o parte a poporului român, o comunitate de confesiune catolică din sânul acestuia.  Rezultatele cercetărilor ştiinţifice confirmă şi susţin aceste adevăruri.
         Pe de altă parte, câteva persoane, în virtutea unor interese personale şi din dorinţa de a servi alte obiective decât binele comunităţii romano-catolicilor din Moldova, doresc să demonstreze că există o minoritate a „ceangăilor”, consideraţi ca etnici maghiari, care se află pe cale de dispariţie, datorită presiunilor statului român şi ale Bisericii Catolice. Respectivii se străduiesc din răsputeri să obţină recunoaşterea acestui neadevăr de către organismele europene, neuitând nici un moment să amintească faptul că România nu respectă drepturile minorităţilor etnice şi, deci, nu prea merită a fi admisă în diferite structuri europene şi euro-atlantice. Ei scapă, însă, din vedere amănuntul că de 12 ani România face progrese evidente în domeniul recunoaşterii şi garantării drepturilor minorităţilor etnice reale din ţară. De ce s-ar opune atunci tocmai exercitării drepturilor „ceangăilor”? Prin ce se deosebesc ei la acest capitol de germani, ţigani, unguri, evrei, armeni, turci, tătari, bulgari, sârbi, polonezi, ucraineni ş.a.? Nu cumva tocmai prin faptul că în cazul „ceangăilor” este vorba despre o minoritate etnică imaginară?
        O dovadă elocventă a faptului că adevărata ţintă a filo – maghiarilor este compromiterea României în procesul de aderare la structurile europene, şi nicidecum binele „minorităţii ceangăilor” din Moldova, o constituie şi recentele declaraţii de la Balvanyos ale liderilor AMCM şi UDMR. În pofida faptului că autorităţile române le-au acordat „drepturi” necuvenite în ceea ce priveşte introducerea limbii maghiare în şcolile din Moldova, respectivii au contestat această realitate, declarând în continuare că România nu acordă asemenea drepturi. Este, credem, un bun exemplu despre faptul că filo – maghiarii nu se vor opri niciodată din emiterea de pretenţii, oricât de multe concesii ar face partea română, chiar şi dintre acelea nejustificate.                                        
        Suntem deci de părere că identitatea romano-catolicilor trebuie să fie apărată şi conservată, dar insistăm ca deciziile adoptate în acest sens să vizeze prezervarea adevăratei identităţi a comunităţii noastre şi să nu conducă la denaturarea acesteia, prin pornirea de la premise false sau prin informarea unilaterală din surse interesate să demonstreze lucruri neconforme cu realitatea. În acest sens, apreciem că sunt binevenite iniţiativele care vizează susţinerea creşterii economice şi afirmarea culturală a zonelor locuite de catolicii din Moldova, căci asemenea măsuri pot într-adevăr să ajute comunitatea noastră, aşa cum nu o pot face, în schimb, cursurile, slujbele şi posturile de radio sau de televiziune în limba maghiară, pe care cei un sfert de milion de oameni pentru că nu sunt în limba lor maternă.


                                                              Asociaţia Romano – Catolicilor
                                                             „Dumitru Mărtinaş”                                                                                  

Despre Asociaţia Romano-Catolicilor "Dumitru Mărtinaş" şi despre romano-catolici (ceangăi)

Toate articolele şi materialele paginilor acestui website sunt înregistrate şi protejate de legile dreptului de autor. Nici un material de pe acest website nu poate fi reprodus parţial, integral sau modificat fără permisiunea noastră.

Start Despre Cultura Comunităţi Istorie Religie Cărţi Legături Forum

Contact