Monseniorul Mihai Robu (1884-1944)

- primul episcop indigen -

Rapoartele făcute de arhiepiscop cu privire la situaţia din Moldova au avut darul să-l convingă pe papa Pius al XI-lea numească, la data de 7 mai 1925, un nou episcop de Iaşi, în persoana monseniorului Mihai Robu. Era al patrulea episcop de Iaşi, după Nicolae Iosif Camilli (1884-1894 şi 1904-1915), Dominic Jaquet (1894-1903) şi Alexandru Teodor Cisar (1920-1924). Îl surprinde numirea sa pe care nu a râvnit-o. Se cutremură de responsabilitatea uriaşă a acestei misiuni pe care o primeşte cu multă credinţă şi resemnare: „O, Doamne, eu sunt robul tău şi fiul slujnicei tale” (Ps 115, 106). Aduce la cunoştinţă data consacrării, stabilită pentru ziua de 20 septembrie 1925, ora 9.00 în capela Institutului Notre Dame de Sion, unde, cu 18 ani în urmă, a fost hirotonit. Indică pe consacratorul principal, arhiepiscopul Alexandru Teodor Cisar asistat de Valeriu Traian Frenţiu, episcopul greco-catolic de Oradea, şi Alexandru Nicolescu, episcopul greco-catolic de Lugoj. Activitatea pastorală a venerabilului şi iubitului episcop Mihai Robu, imprimată în sufletele colaboratorilor săi şi ale enoriaşilor, pe parcursul a 19 ani, cinci luni şi 22 de zile, oglindită în mii de file de arhivă s-a desfăşurat conform binecunoscutului trinom: seminar, cler, dieceză. Grija faţă de seminar Ca urmaş al apostolilor, episcopul Mihai Robu a considerat ca sarcină prioritară, seminarul. Primele sale scrisori pastorale evidenţiază această grijă. În timpul păstoririi sale, au fost înscrişi în Seminarul diecezan din Iaşi 241 de elevi, dintre care 73 au ajuns preoţi. Majoritatea acestora veneau din mediu rural, din familii modeste, fără resurse economice. Întreţinerea şi formarea seminariştilor cădea în sarcina episcopiei, ale cărei venituri erau, de asemenea, modeste. Episcopul a fost întotdeauna nevoit apeleze la colectele enoriaşilor, îndeosebi de Crăciun şi de Paşti, la binefăcători din afara ţării, iar din când în când la subvenţii din bugetul statului. Cutreieră ţări catolice, precum Germania, Olanda, Belgia, Polonia, pentru obţinerea de burse atât de necesare studenţilor săi. În 1930 cheamă din nou (după perioada de început 1866-1906) pe părinţii iezuiţi pentru formarea viitorilor preoţi, încredinţând părintelui Felix Wiercinski „conducerea scumpului nostru seminar”. Ţine strânsă legătura cu studenţii săi din străinătate, încurajându-i, ajutându-i cu bani pentru cele strict necesare, sfătuindu-i ca un bun părinte şi informându-i despre cele de acasă. Grija faţă de cler Durerea cea mare în istoria catolicilor de la răsărit de Carpaţi, până prin penultimul deceniu al secolului al XX-lea, a fost lipsa acută de preoţi. Episcopul Mihai Robu a simţit din plin această lipsă. De aceea, se străduia din răsputeri aibă preoţi. Îi voia pe toţi bine pregătiţi, virtuoşi, prudenţi şi zeloşi în apostolat. Cât de clar transpar aceste gânduri şi simţăminte ale păstorului, când scrie parohului franciscan conventual din Luizi Călugăra, Iosif P. M. Pal: „...mă rog în fiecare zi la sfânta Liturghie pentru scumpul meu cler, pentru ca toţi fie sănătoşi, râvnici, prudenţi, pilde de virtuţi preoţeşti...”. Îi cheamă la exerciţii spiriruale, organizate în diferite serii, astfel ca activitatea pastorală continue nestingherită. Pentru a ajuta pe preoţii săraci, cere stipendii de Liturghii de la diferiţi confraţi episcopi din ţări catolice occidentale. Intervine la forurile statale şi la nunţiatura apostolică, îndeosebi după declanşarea celui de-al doilea război mondial, pentru preoţi cu cetăţenie străină, ca de pildă Iosif Kldzik şi Iosif Chrucki din Bucovina, asupra cărora plana primejdia iminentă de a fi trimşi în lagăre de concentrare, iar enoriaşii din Soloneţul Nou şi Poiana Micului riscau, astfel, să rămână fără păstori. Foarte atent la felul cum îşi desfăşurau preoţii activitatea pastorală, episcopul Robu intervenea cu sfaturi înţelepte şi cu autoritatea cuvenită, chemând pe cei „prea zeloşi” la temperanţă, iar pe alţii la prudenţă şi gospodărire chibzuită a resurselor parohiale. Ia apărarea preoţilor săi reclamaţi la Ministerul Cultelor de unii nemulţumiţi din cauza cislelor stabilite de adunarea enoriaşilor pentru construirea de biserici. Strădaniile eroice ale episcopului Mihai Robu, de a avea preoţi pe care îi trimită în numeroasele comunităţi catolice răspândite pe întinsul Moldovei lui Ştefan cel Mare, i-au fost răsplătite cu marea bucurie a hirotonirii celor 33 de preoţi din promoţia 1939. Pe 21 dintre ei i-a hirotonit la data de 24 iunie, în aceeaşi capelă a surorilor Notre Dame de Sion, unde, cu 32 de ani în urmă, fusese şi el hirotonit preot, iar cu 14 ani mai înainte (1925) a fost consacrat episcop. Grija diecezei Păstorirea Diecezei de Iaşi de către episcopul Mihai Robu cunoaşte două etape: prima, 1925 1940, etapa Moldovei istorice cunoscută pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar a doua, a Moldovei ciuntite prin Pactul Ribbentrop Molotov din 28 iunie 1940, cu scurta revenire la starea dinainte (iunie 1941 - 23 august 1944). În perioada României Mari, înglobarea la Dieceza Romano Catolică de Iaşi a comunităţilor catolice din Basarabia şi Bucovina a însemnat pentru episcopul Robu o grijă sporită cu 50% în ceea ce priveşte clerul şi credincioşii. Deşi a avut colaboratori de seamă în persoana vicarului general al Bucovinei, Mons. Aldabert Grabonski, şi în aceea a Mons. Dr. Marcu Glaser, protopop catolic al Basarabiei şi paroh de Chişinău, singurul responsabil în faţa guvernului român şi al Sfântului Scaun era episcopul de Iaşi. Vizitarea tuturor comunităţilor catolice dintr-un teritoriu aşa de vast, cu mijloacele de locomoţie ale timpului, a fost o muncă deloc uşoară. Fără îndoială, constituţia robustă şi curajul apostolic i-au fost de un real sprijin. Mons. Robu punea în practică ceea ce scria altora. De exemplu preotului Eugen Baltheiser, paroh de Gura Humorului, cu delegaţie şi pentru alte două parohii vacante, Câmpulung Moldovenesc şi Fălticeni, îi scria: „... faci cât îţi va permite sănătatea, restul va face bunul Dumnezeu”. Numeroasele documente de arhivă indică multitudinea şi diversitatea problemelor pe care episcopul trebuia le rezolve. Povara multelor filiale arondate parohiilor existente a fost cumva uşurată pe măsură ce erau hirotoniţi noi preoţi pe care îi trimitea să ajute pe parohi. Situaţia economică precară a episcopiei l-a determinat pe episcopul Mihai Robu apeleze la unele drepturi pe care le aveau celelalte episcopii din ţară atât la înzestrarea funciară, cât şi la salarizarea preoţilor. Prin adresa nr. 3.524 din 1 decembrie 1930 cere ca Episcopia Catolică de Iaşi fie dotată cu 100 ha de pământ arabil şi 300 ha de pădure. Cu Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi a avut multe probleme pentru această instituţie de învăţământ superior a închiriat clădirea Seminarului de pe Copou (proiectată de episcopul Jaquet pentru Colegiul „Cipariu”) îndată după încetarea primului război mondial şi tot amâna restituirea clădirii, a chiriei şi a cheltuielilor de reparare. A fost nevoit apeleze chiar la guvern. Tot în scopul ameliorării economice a diecezei, sfătuit de consilierii săi, a crezut un împrumut important şi atragerea de investitori din străinătate ar putea fi benefice. A rămas dezamăgit, deoarece „străinătatea nu are încredere în economia românească”. Uneori i se aduceau la cunoştinţă de către preoţii din pastoraţie unele abuzuri săvârşite de funcţionari ai administraţiei de stat locale care refuzau rezolve cererile populaţiei catolice. Episcopul era obligat apeleze la forurile chiar cele mai de sus pentru demascarea acelor abuzuri. Datoria de păstor şi-o împlinea cu mare atenţie, fiind grijuliu cu dispensele şi ferm în decizii. Îi îndeamnă părinteşte pe tineri să se distreze onest la horele organizate ziua, în curtea bisericii. Era atent la evenimentele deosebite din viaţa Bisericii Catolice, cum au fost 1600 de ani de la celebrarea primului Sinod ecumenic la Niceea din anul 325 şi 1500 de ani de la al treilea Sinod ecumenic, acela de la Efes din 431. Puritatea credinţei, necesitatea unirii, evlavia faţă de preacurata Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu, erau subliniate cu grijă, îndemnând pe creştini la rugăciuni stăruitoare. După zece ani de la preluarea parohiilor catolice din Bucovina şi 15 ani de la preluarea celor din Basarabia, prin hotărârea Sfântului Scaun de a face parte din Dieceza de Iaşi, pactul Ribbentrop Molotov şi intrarea României în război alături de Germania au adus complicaţii dureroase pentru episcopul Mihai Robu. Mare parte dintre preoţii şi enoriaşii din parohiile Bucovinei de nord, şi-au părăsit casele, plecând în Germania. Unii din cei rămaşi, îndeosebi polonezii din Basarabia, au îndurat multe de la stăpânirea sovietică, chiar dacă, numai după un an, teritoriile cotropite au fost recucerite. Starea de război continuată pe durata a patru ani a fost însoţită de rigorile specifice: interzicerea deplasărilor, rechiziţii, suspiciunile asupra preoţilor, contribuţii suplimentare pentru armată, grija răniţilor, a văduvelor şi orfanilor, angajarea unor preoţi pentru asistenţa spirituală a combatanţilor. Arhiva anilor de război reflectă multitudinea şi diversitatea problemelor pe care trebuia le rezolve episcopul: numeroase cereri către autorităţile civile şi militare pentru obţinerea autorizaţiilor de deplasare pentru sine şi pentru colaboratorii săi, scutirea de la rechiziţii a mijloacelor de transport necesare pastoraţiei, îngăduinţă pentru preoţii de etnie străină necesari în unele parohii. Dacă primii ani de război au fost în favoarea Germaniei şi a aliaţilor ei, pe la sfârşitul anului 1943, lucrurile au luat o întorsătură tragică. În primăvara anului 1944 armatele sovietice forţau Nistrul. Moldova era grav afectată. A început refugiul. Seminarul diecezan nu şi-a mai putut continua activitatea. Preoţii şi enoriaşii rămaşi prin sate îşi asumau riscurile. În iunie 1944, clădirea Seminarului diecezan de pe Copou a fost distrusă de bombele aruncate de aviaţia rusă. Îndureratul episcop Robu a plecat în refugiu, găzduit la Beiuş, de Episcopul greco catolic Valeriu Traian Frenţiu. După 23 august 1944, episcopul Robu se retrage în Munţii Bihorului într-o casă a Episcopiei greco catolice, unde se îmbolnăveşte grav. Trece la cele veşnice în dimineaţa zilei de 27 septembrie acelaşi an. După 20 de ani, osemintele i-au fost aduse şi depuse în biserica episcopală, pe care a slujit-o cu tot devotamentul, ca episcop, din 1925 până în 1944. Deviza sa, înscrisă pe stema de episcop, a fost: „In cruce salus” („În cruce este mântuirea”). Şi-a ales inspirat această deviză, care avea să-i însoţească pas cu pas anii de păstorire. Cu ocazia marelui şi unicului eveniment din istoria diecezei de Iaşi, acela al hirotonirii în 1939 a 33 de preoţi, aceştia au alcătuit un volum festiv de excepţie, în care un prim articol este consacrat bunului păstor, episcopului Mihai Robu, pe care autorul, vrednicul preot şi viitor erou, Dumitru Sandu Matei (ucis de comunişti în închisoarea de la Jilava în ziua de 21 februarie 1951), l-a văzut mereu ca pe „Tatăl nostru ”. asociez întru totul ilustrului autor, deoarece, pe parcursul a zece ani, am avut marea bucurie de a fi aproape de acest „tată al nostru”, al seminariştilor, al preoţilor, al întregii dieceze. Fără îndoială contribuţia sa preoţească, jertfele sale, precum şi cele ale vrednicului său urmaş, episcopul martir dr. Anton Durcovici, şi ale tuturor celor care au stat curajos la datorie în lunga perioadă comunistă, le considerăm ca temelie a propăşirii actuale.
Romano-catolici împreună cu preotul

Teritoriul

de

astăzi

al

României

a

fost

-

asemenea

altor

teritorii

europene

-

un

câmp

misionar

unde

apostolii

au

transmis

învățătura

creștină,

încă

din

primul

secol

de

creștinism.

Pe

acest

teritoriu

s-au

dezvoltat

comunităţi

creştine,

în

special

pe

litoralul

Mării

Negre

şi

pe

malurile

Dunării.

Un

rol

important

în

încreştinare

l-a

avut

şi

influenţa

creştinilor

romani

aflaţi

printre

coloniştii

aduşi

după

cucerirea

Daciei,

motiv

pentru

care

organizarea

bisericească

din

acea

perioadă

este

în

strânsă

legătură

cu

sistematizarea

administrativ-teritorială

romană,

comunitățile

creștine

existente

pe

teritoriul

Daciei

fiind

sub

jurisdicţia Papei (episcopul Romei), prin vicarul său din Tesalonic.

După

marea

schismă

(1054),

comunitățile

romano-catolice

au

continuat

existe,

fiind

sprijinite

de

activitatea

misionară

a

ordinelor

dominican

şi

franciscan

ce

va

duce

la

consolidarea

şi

dezvoltarea

acestor

comunităţi

creştine

catolice

ascultând

de

Papa

(episcopul

Romei),

existența

acestora

fiind

atestată

în

cadrul

unor

episcopii

de

scurtă

durată

la

sud

de

Carpaţi,

în

Țara

Românească (Severin, Argeş) şi la est de Carpaţi, în Moldova (Milcov, Siret, Baia, Bacău).

Astfel,

în

anul

1227,

în

zona

Moldovei,

a

luat

fiinţă

Episcopia

de

Milcov

(1227-1241),

în

anul

1371

a

fost

înființată

Episcopia

de

Siret

(1371-1434),

iar

în

anul

1418

a

fost

înființată

Episcopia

de

Baia

(1418-1523),

care

a

jucat

un

rol

important

în

organizarea

vieţii

catolice

în

Moldova.

La

conducerea

acestei episcopii s-au succedat şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523).

În

anul

1391,

pe

lângă

Episcopia

de

Siret,

papa

Bonifaciu

al

IX-lea

(1389-1404)

a

înfiinţat

Episcopia

de Bacău, din cauza “marii mulţimi a catolicilor din Moldova şi a împrăştierii lor pe teritoriu”.

După

urcarea

pe

scaunul

de

domnie

al

Moldovei

a

lui

Ştefan

cel

Mare

(1457-1504),

orientarea

politică

se

schimbă,

având

influenţe

şi

asupra

organizării

minorităţii

catolice

din

Moldova.

Polonia

nu

mai

putea

susţine

în

mod

efectiv

un

episcop

în

Moldova

şi

prin

urmare,

episcopia

este

integrată

Ungariei.

Din

1818

activitatea

misionarilor

catolici

din

Moldova

a

fost

coordonată

de

la

Iaşi,

sediul

Vicariatului

Apostolic

al

Moldovei

la

cârma

căruia

s-au

succedat

14

vizitatori

apostolici,

ultimul

fiind Nicolae Iosif Camilli, numit la 16 septembrie 1881.

La

27

iunie

1884,

prin

bula

papală

"Quae

in

christiani

nominis

incrementum",

papa

Leon

al

XIII-

lea

(1878-1903)

hotăra

încetarea

Vicariatului

Apostolic

al

Moldovei,

care

fiinţa

din

1818,

şi

decreta

înfiinţarea

Episcopiei

Catolice

de

Iaşi.

Episcop

a

fost

numit

Nicolae

Iosif

Camilli,

fost

vizitator

apostolic

între

1881-1884.

Ulterior

episcopia

a

fost

condusă

de

Dominic

Jaquet,

Alexandru

Theodor

Cisar,

Mihai

Robu

şi

Anton

Durcovici

care

au

fost

episcopi

rezidenţiali,

în

rest,

la

conducerea

diecezei, s-au aflat administratori apostolici şi "ordinarii substituti".

Cel dintâi episcop originar din Moldova a fost Mihai Robu, din Săbăoani, județul Neamț.

În

prezent

catolicii

din

Moldova

sunt

organizaţi

în

10

decanate

şi

131

de

parohii,

convieţuind

paşnic alături de ceilalţi locuitori de orice religie.

Conducătorii Diecezei de Iaşi

1.Ep. Nicolae Iosif Camilli (27 iunie 1884 - 10 mai 1894) 2.Pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 - 8 ianuarie 1895) - administrator apostolic 3.Ep. Dominic Jaquet (8 ianuarie 1895 - 30 iulie 1903) 4.Pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 - 30 august 1904) - administrator apostolic 5.Arhiep. Nicolae Iosif Camilli (30 august 1904 - 30 decembrie 1915) 6.Pr. Ulderic Cipolloni (30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920) - administrator apostolic 7.Ep. Alexandru Theodor Cisar (22 aprilie 1920 - 5 iulie 1925) 8.Ep. Mihai Robu (5 iulie 1925 - 27 septembrie 1944) 9.Ep. Marcu Glaser (18 octombrie 1944 - 30 octombrie 1947) - administrator apostolic 10.Ep. Anton Durcovici (30 octombrie 1947 - 26 iunie 1949) 11.Ep. Marcu Glaser (26 iunie 1949 - 25 mai 1950) - administrator apostolic 12.Pr. Gheorghe Peţ (25 mai 1950 - 15 noiembrie 1950) - ordinarius substitutus 13.Pr. Wilhelm Clofanda (15 noiembrie 1950 - 8 martie 1951) - ordinarius substitutus 14.Pr. Petru Pleşca (11 martie 1951 - 16 decembrie 1965) - ordinarius substitutus 15.Ep. Petru Pleşca (16 decembrie 1965 - 19 martie 1977) 16.Pr. Andrei Gherguţ (19 martie 1977 - 21 februarie 1978) - ordinarius substitutus 17.Mons. Petru Gherghel (21 februarie 1978 - 14 martie 1990) - administrator apostolic 18.Ep. Petru Gherghel (de la 14 martie 1990) 19.Ep. Aurel Percă (de la 29 septembrie 1999) - episcop auxiliar

Asociaţia "Dumitru Mărtinaş" - reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova - România (românii denumiţi de literatura maghiară

"ceangăi"; în maghiară "csango" "csangos"; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos) - Asociation "Dumitru Mărtinaş" -

representing Roman-Catholics of Moldavia (so called "csango" or "csangos").

DOCUMENTE ȘI STUDII refritoare la viața religioasă a romano-catolicilor moldoveni
Înființarea și evoluția Episcopiei Romano-Catolice de Bacău Citește Bisericile din localitatea Faraoani, județul Bacău Citește