Asociaţia "DumitruMărtinaş" - reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova - România (românii denumiţi  de literatura maghiară "ceangăi"; în maghiară "csango" "csangos"; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos) - Asociation "Dumitru Mărtinaş" - representing Roman-Catholics of Moldavia (so called "csango" or "csangos").
English version


RELIGIA
    În 1391 papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) a înfiinţat, pe lângă Episcopia de Siret, Episcopia de Bacău (1391), din cauza marii mulţimi a catolicilor din Moldova şi a împrăştierii lor pe teritoriu.
    La începutul secolului al XV-lea s-a înfiinţat Episcopia de Baia (1413-1523), care a jucat un rol important în organizarea vieţii catolice în Moldova. La conducerea acestei episcopii s-au succedat şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523). După urcarea pe scaunul de domnie al Moldovei a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), orientarea politică se schimbă, având influenţe şi asupra organizării minorităţii catolice din Moldova. Polonia nu mai putea susţine în mod efectiv un episcop în Moldova şi, prin urmare, episcopia este integrată Ungariei.Ceangai impreuna cu preoti
    Din 1818 activitatea misionarilor catolici din Moldova a fost coordonată de la Iaşi, sediul Vicariatului Apostolic al Moldovei la cârma căruia s-au succedat 14 vizitatori apostolici, ultimul fiind Nicolae Iosif Camilli, numit la 16 septembrie 1881.
    La 27 iunie 1884, prin bula papală "Quae in christiani nominis incrementum", papa Leon al XIII-lea (1878-1903) hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881-1884.
    În prezent catolicii din Moldova sunt organizaţi în 10 decanate şi 131 de parohii, convieţuind paşnic alături de ceilalţi locuitori de orice religie.



Înfiinţarea şi evoluţia episcopiei Romano-Catolice de Bacău

Bisericile din localitatea Faraoani, judeţul Bacău
Monseniorul Mihai Robu (1884-1944) - Primul episcop indigen
Epicopul Mihai Robu      Rapoartele făcute de arhiepiscop cu privire la situaţia din Moldova au avut darul să-l convingă pe papa Pius al XI-lea să numească, la data de 7 mai 1925, un nou episcop de Iaşi, în persoana Mons. Mihai Robu. Era al patrulea episcop de Iaşi, după Nicolae Iosif Camilli (1884-1894 şi 1904-1915), Dominic Jaquet (1894-1903) şi Alexandru Teodor Cisar (1920-1924). Îl surprinde numirea sa pe care nu a râvnit-o. Se cutremură de responsabilitatea uriaşă a acestei misiuni pe care o primeşte cu multă credinţă şi resemnare: „O, Doamne, eu sunt robul tău şi fiul slujnicei tale” (Ps 115, 106). Aduce la cunoştinţă data consacrării, stabilită pentru ziua de 20 septembrie 1925, ora 9.00 în capela Institutului Notre Dame de Sion, unde, cu 18 ani în urmă, a fost hirotonit. Indică pe consacratorul principal, arhiepiscopul Alexandru Teodor Cisar asistat de Valeriu Traian Frenţiu, episcopul greco-catolic de Oradea, şi Alexandru Nicolescu, episcopul greco-catolic de Lugoj.
    Activitatea pastorală a venerabilului şi iubitului episcop Mihai Robu, imprimată în sufletele colaboratorilor săi şi ale enoriaşilor, pe parcursul a 19 ani, cinci luni şi 22 de zile, oglindită în mii de file de arhivă s-a desfăşurat conform binecunoscutului trinom: seminar, cler, dieceză.
    Grija faţă de seminar
    Ca urmaş al apostolilor, episcopul Mihai Robu a considerat ca sarcină prioritară, seminarul. Primele sale scrisori pastorale evidenţiază această grijă.
    În timpul păstoririi sale, au fost înscrişi în Seminarul diecezan din Iaşi 241 de elevi, dintre care 73 au ajuns preoţi. Majoritatea acestora veneau din mediu rural, din familii modeste, fără resurse economice. Întreţinerea şi formarea seminariştilor cădea în sarcina episcopiei, ale cărei venituri erau, de asemenea, modeste.
     Episcopul a fost întotdeauna nevoit să apeleze la colectele enoriaşilor, îndeosebi de Crăciun şi de Paşti, la binefăcători din afara ţării, iar din când în când la subvenţii din bugetul statului.
    Cutreieră ţări catolice, precum Germania, Olanda, Belgia, Polonia, pentru obţinerea de burse atât de necesare studenţilor săi. În 1930 cheamă din nou (după perioada de început 1866-1906) pe părinţii iezuiţi pentru formarea viitorilor preoţi, încredinţând părintelui Felix Wiercinski „conducerea scumpului nostru seminar”. Ţine strânsă legătura cu studenţii săi din străinătate, încurajându-i, ajutându-i cu bani pentru cele strict necesare, sfătuindu-i ca un bun părinte şi informându-i despre cele de acasă.
    Grija faţă de cler
    Durerea cea mare în istoria catolicilor de la răsărit de Carpaţi, până prin penultimul deceniu al secolului al XX-lea, a fost lipsa acută de preoţi. Episcopul Mihai Robu a simţit din plin această lipsă. De aceea, se străduia din răsputeri să aibă preoţi. Îi voia pe toţi bine pregătiţi, virtuoşi, prudenţi şi zeloşi în apostolat. Cât de clar transpar aceste gânduri şi simţăminte ale păstorului, când scrie parohului franciscan conventual din Luizi Călugăra, Iosif P. M. Pal: „...mă rog în fiecare zi la sfânta Liturghie pentru scumpul meu cler, pentru ca toţi să fie sănătoşi, râvnici, prudenţi, pilde de virtuţi preoţeşti...”. Îi cheamă la exerciţii spiriruale, organizate în diferite serii, astfel ca activitatea pastorală să continue nestingherită. Pentru a ajuta pe preoţii săraci, cere stipendii de Liturghii de la diferiţi confraţi episcopi din ţări catolice occidentale.
    Intervine la forurile statale şi la nunţiatura apostolică, îndeosebi după declanşarea celui de-al doilea război mondial, pentru preoţi cu cetăţenie străină, ca de pildă Iosif Kldzik şi Iosif Chrucki din Bucovina, asupra cărora plana primejdia iminentă de a fi trimşi în lagăre de concentrare, iar enoriaşii din Soloneţul Nou şi Poiana Micului riscau, astfel, să rămână fără păstori.
    Foarte atent la felul cum îşi desfăşurau preoţii activitatea pastorală, episcopul Robu intervenea cu sfaturi înţelepte şi cu autoritatea cuvenită, chemând pe cei „prea zeloşi” la temperanţă, iar pe alţii la prudenţă şi gospodărire chibzuită a resurselor parohiale. Ia apărarea preoţilor săi reclamaţi la Ministerul Cultelor de unii nemulţumiţi din cauza cislelor stabilite de adunarea enoriaşilor pentru construirea de biserici.
    Strădaniile eroice ale episcopului Mihai Robu, de a avea preoţi pe care să îi trimită în numeroasele comunităţi catolice răspândite pe întinsul Moldovei lui Ştefan cel Mare, i-au fost răsplătite cu marea bucurie a hirotonirii celor 33 de preoţi din promoţia 1939. Pe 21 dintre ei i-a hirotonit la data de 24 iunie, în aceeaşi capelă a surorilor Notre Dame de Sion, unde, cu 32 de ani în urmă, fusese şi el hirotonit preot, iar cu 14 ani mai înainte (1925) a fost consacrat episcop.
    Grija diecezei
    Păstorirea Diecezei de Iaşi de către episcopul Mihai Robu cunoaşte două etape: prima, 1925 – 1940, etapa Moldovei istorice cunoscută pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar a doua, a Moldovei ciuntite prin Pactul Ribbentrop – Molotov din 28 iunie 1940, cu scurta revenire la starea dinainte (iunie 1941 - 23 august 1944).
    În perioada României Mari, înglobarea la Dieceza Romano – Catolică de Iaşi a comunităţilor catolice din Basarabia şi Bucovina a însemnat pentru episcopul Robu o grijă sporită cu 50% în ceea ce priveşte clerul şi credincioşii. Deşi a avut colaboratori de seamă în persoana vicarului general al Bucovinei, Mons. Aldabert Grabonski, şi în aceea a Mons. Dr. Marcu Glaser, protopop catolic al Basarabiei şi paroh de Chişinău, singurul responsabil în faţa guvernului român şi al Sfântului Scaun era episcopul de Iaşi. Vizitarea tuturor comunităţilor catolice dintr-un teritoriu aşa de vast, cu mijloacele de locomoţie ale timpului, a fost o muncă deloc uşoară. Fără îndoială, constituţia robustă şi curajul apostolic i-au fost de un real sprijin. Mons. Robu punea în practică ceea ce scria altora. De exemplu preotului Eugen Baltheiser, paroh de Gura Humorului, cu delegaţie şi pentru alte două parohii vacante, Câmpulung Moldovenesc şi Fălticeni, îi scria: „... să faci cât îţi va permite sănătatea, restul va face bunul Dumnezeu”. Numeroasele documente de arhivă indică multitudinea şi diversitatea  problemelor pe care episcopul trebuia să le rezolve. Povara multelor filiale arondate parohiilor existente a fost cumva uşurată pe măsură ce erau hirotoniţi noi preoţi pe care îi trimitea să ajute pe parohi.
    Situaţia economică precară a episcopiei l-a determinat pe episcopul Mihai Robu să apeleze la unele drepturi pe care le aveau celelalte episcopii din ţară atât la înzestrarea funciară, cât şi la salarizarea preoţilor. Prin adresa nr. 3.524 din 1 decembrie 1930 cere ca Episcopia Catolică de Iaşi să fie dotată cu 100 ha de pământ arabil şi 300 ha de pădure. Cu Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi a avut multe probleme pentru că această instituţie de învăţământ superior a închiriat clădirea Seminarului de pe Copou (proiectată de episcopul Jaquet pentru Colegiul „Cipariu”) îndată după încetarea primului război mondial şi tot amâna restituirea clădirii, a chiriei şi a cheltuielilor de reparare. A fost nevoit să apeleze chiar la guvern. Tot în scopul ameliorării economice a diecezei, sfătuit de consilierii săi, a crezut că un împrumut important şi atragerea de investitori din străinătate ar putea fi benefice. A rămas dezamăgit, deoarece „străinătatea nu are încredere în economia românească”.
    Uneori i se aduceau la cunoştinţă de către preoţii din pastoraţie unele abuzuri săvârşite de funcţionari ai administraţiei de stat locale care refuzau să rezolve cererile populaţiei catolice. Episcopul era obligat să apeleze la forurile chiar cele mai de sus pentru demascarea acelor abuzuri. Datoria de păstor şi-o împlinea cu mare atenţie, fiind grijuliu cu dispensele şi ferm în decizii. Îi îndeamnă părinteşte pe tineri să se distreze onest la horele organizate ziua, în curtea bisericii.
 Era atent la evenimentele deosebite din viaţa Bisericii Catolice, cum au fost 1600 de ani de la celebrarea primului Sinod ecumenic la Niceea din anul 325 şi 1500 de ani de la al treilea Sinod ecumenic, acela de la Efes din 431. Puritatea credinţei, necesitatea unirii, evlavia faţă de preacurata Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu, erau subliniate cu grijă, îndemnând pe creştini la rugăciuni stăruitoare.
    După zece ani de la preluarea parohiilor catolice din Bucovina şi 15 ani de la preluarea celor din Basarabia, prin hotărârea Sfântului Scaun de a face parte din Dieceza de Iaşi, pactul Ribbentrop  – Molotov şi intrarea României în război alături de Germania au adus complicaţii dureroase pentru episcopul Mihai Robu. Mare parte dintre preoţii şi enoriaşii din parohiile Bucovinei de nord, şi-au părăsit casele, plecând în Germania. Unii din cei rămaşi, îndeosebi polonezii din Basarabia, au îndurat multe de la stăpânirea sovietică, chiar dacă, numai după un an, teritoriile cotropite au fost recucerite. Starea de război continuată pe durata a patru ani a fost însoţită de rigorile specifice: interzicerea deplasărilor, rechiziţii, suspiciunile asupra preoţilor, contribuţii suplimentare pentru armată, grija răniţilor, a văduvelor şi orfanilor, angajarea unor preoţi pentru asistenţa spirituală a combatanţilor. Arhiva anilor de război reflectă multitudinea şi diversitatea problemelor pe care trebuia să le rezolve episcopul: numeroase cereri către autorităţile civile şi militare pentru obţinerea autorizaţiilor de deplasare pentru sine şi pentru colaboratorii săi, scutirea de la rechiziţii a mijloacelor de transport necesare pastoraţiei, îngăduinţă pentru preoţii de etnie străină necesari în unele parohii.
    Dacă primii ani de război au fost în favoarea Germaniei şi a aliaţilor ei, pe la sfârşitul anului 1943, lucrurile au luat o întorsătură tragică. În primăvara anului 1944 armatele sovietice forţau Nistrul. Moldova era grav afectată. A început refugiul. Seminarul diecezan nu şi-a mai putut continua activitatea. Preoţii şi enoriaşii rămaşi prin sate îşi asumau riscurile. În iunie 1944, clădirea Seminarului diecezan de pe Copou a fost distrusă de bombele aruncate de aviaţia rusă. Îndureratul episcop Robu a plecat în refugiu, găzduit la Beiuş, de Episcopul greco – catolic Valeriu Traian Frenţiu. După 23 august 1944, episcopul Robu se retrage în Munţii Bihorului într-o casă a Episcopiei greco – catolice, unde se îmbolnăveşte grav. Trece la cele veşnice în dimineaţa zilei de 27 septembrie acelaşi an.
    După 20 de ani, osemintele i-au fost aduse şi depuse în biserica episcopală, pe care a slujit-o cu tot devotamentul, ca episcop, din 1925 până în 1944. Deviza sa, înscrisă pe stema de episcop, a fost: „In cruce salus” („În cruce este mântuirea”). Şi-a ales inspirat această deviză, care avea să-i însoţească pas cu pas anii de păstorire.
    Cu ocazia marelui şi unicului eveniment din istoria diecezei de Iaşi, acela al hirotonirii în 1939 a 33 de preoţi, aceştia au alcătuit un volum festiv de excepţie, în care un prim articol este consacrat bunului păstor, episcopului Mihai Robu, pe care autorul, vrednicul preot şi viitor erou, Dumitru Sandu Matei (ucis de comunişti în închisoarea de la Jilava în ziua de 21 februarie 1951), l-a văzut mereu ca pe „Tatăl nostru ”. Mă asociez întru totul ilustrului autor, deoarece, pe parcursul a zece ani, am avut marea bucurie de a fi aproape de acest „tată al nostru”, al seminariştilor, al preoţilor, al întregii dieceze. Fără îndoială contribuţia sa preoţească, jertfele sale, precum şi cele ale vrednicului său urmaş, episcopul martir dr. Anton Durcovici, şi ale tuturor celor care au stat curajos la datorie în lunga perioadă comunistă, le considerăm ca temelie a propăşirii actuale.
Conducătorii Diecezei de Iaşi
Catedrala Romano-Catolică din Iaşi1.Ep. Nicolae Iosif Camilli (27 iunie 1884 - 10 mai 1894)
2.Pr. Caietan Liverotti (10 mai 1894 - 8 ianuarie 1895) - administrator apostolic
3.Ep. Dominic Jaquet (8 ianuarie 1895 - 30 iulie 1903)
4.Pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 - 30 august 1904) - administrator apostolic
5.Arhiep. Nicolae Iosif Camilli (30 august 1904 - 30 decembrie 1915)
6.Pr. Ulderic Cipolloni (30 ianuarie 1916 - 22 aprilie 1920) - administrator apostolic
7.Ep. Alexandru Theodor Cisar (22 aprilie 1920 - 5 iulie 1925)
8.Ep. Mihai Robu (5 iulie 1925 - 27 septembrie 1944)
9.Ep. Marcu Glaser (18 octombrie 1944 - 30 octombrie 1947) - administrator apostolic
10.Ep. Anton Durcovici (30 octombrie 1947 - 26 iunie 1949)
11.Ep. Marcu Glaser (26 iunie 1949 - 25 mai 1950) - administrator apostolic
12.Pr. Gheorghe Peţ (25 mai 1950 - 15 noiembrie 1950) - ordinarius substitutus
13.Pr. Wilhelm Clofanda (15 noiembrie 1950 - 8 martie 1951) - ordinarius substitutus
14.Pr. Petru Pleşca (11 martie 1951 - 16 decembrie 1965) - ordinarius substitutus
15.Ep. Petru Pleşca (16 decembrie 1965 - 19 martie 1977)
16.Pr. Andrei Gherguţ (19 martie 1977 - 21 februarie 1978) - ordinarius substitutus
17.Mons. Petru Gherghel (21 februarie 1978 - 14 martie 1990) - administrator apostolic
18.Ep. Petru Gherghel (de la 14 martie 1990)
19.Ep. Aurel Percă (de la 29 septembrie 1999) - episcop auxiliar

Toate articolele şi materialele paginilor acestui website sunt înregistrate şi protejate de legile dreptului de autor. Nici un material de pe acest website nu poate fi reprodus parţial, integral sau modificat fără permisiunea noastră.
Contact